Abordare munti inalti

Mai sus de al noualea cer, sau cum abordam muntii inalti

 

Introducere

Suntem oameni ai muntelui, vrem sa cucerim lumea si ne pregatim intens pentru a urca tot mai sus. Dar ne pregatim corect oare, stim ce se va intampla cu organismal nostru la altitudine? Multi considera ca pentru a reusi o ascensiune pe munte, indiferent de inaltime sau durata, trebuie sa fii in forma fizica maxima. La prima vedere, aceasta afirmatie este corecta, dar haideti sa analizam putin procesele din organism si sa facem anumite corectii.

 

In cele ce urmeaza vom analiza:

- Ce inseamna sa fii puternic pe munte

- Factorii care influenteaza forma fizica

- Cum sa te pregatesti pentru o ascensiune pe munte

- Boala de altitudine sau hipoxia de mare altitudine sau maladia acuta de munte

- Aclimatizarea corecta

- Simptome si metode de contracarare a hipoxiei in timpul ascensiunii

- Si alte cateva detalii importante

 

De unde incepi si unde ajungi sau ce inseamna sa fii puternic pe munte

Pentru a face lucruri marete, trebuie sa depui un efort pe masura, dar organismul nostru nu este setat pentru a avea o forma fizica ideala in regim continuu. Forma fizica are oscilatii, cresteri – pentru care trebuie sa depunem eforturi si coborari – pentru care e suficient sa nu facem nimic. Da, ar fi bine sa putem fi intotdeauna in forma maxima, dar organismul nostru nu functioneaza in felul acesta. De ce? Pentru ca forma noastra fizica variaza in functie de mai multi factori, stimulatori sau destabilizatori.

 

Nu mai este un secret faptul ca forma fizica maxima nu coincide cu starea de sanatate maxima. Chiar si sportivii de performanta, in momentul participarii la competitii, de obicei au sistemul imunitar slabit, adica rezervele interne sunt la limita. Dupa orice competitie, orice sportiv are nevoie de o perioada de refacere. In momentul culminant, organismul nostru este expus la o pleiada de factori destabilizatori. Credeti sau nu, vorbind de munte, factorii destabilizatori sunt mult mai multi. Abordarea noastra trebuie sa ia in calcul toate aceste aspecte si sa tina cont de specificul expeditiei ce ne-o propunem.

 

Grafic, acestea pot fi reprezentate astfel:

Unde:

Iff₀ = Forma fizica initiala, la inceputul ascensiunii

α = viteza cu care evolueaza Iff (ne intereseaza viteza de crestere a Iff)

Iff_max = Forma fizica maxima, la care putem ajunge.

 

Curba din grafic reprezinta varianta ideala, cand organismul nostru intr-adevar ajunge la valoarea maxima a formei fizice. In realitate, curba respectiva are niste valori mai pesimiste. Dar important e sa atragem atentia asupra faptului ca organismul uman nu rezista mult timp la cote maxime ale performantei fizice si, treptat, incepe sa se degradeze. Din acest motiv, sa incepem ascensiunea cu motoarele turate nu mai este o idee buna. E important sa pornim cu Iff₀ mai mic de 100% si sa intelegem specificul organismului nostru, sa stim cand acesta ajunge la Iff_max si sa ne dozam resursele pentru a reusi pe varf.

 

Sa urmarim urmatorii parametri:

- Iff₀: Aceasta valoare este preluata din datele statistice. S-a demonstrat ca valoarea optima se situeaza in jurul valorii de 60-70% din Iff_max

- α: Cu cat e mai mare acest unghi, cu atat mai repede se ajunge la Iff_max. De obicei, persoanele antrenate il au destul de ridicat, fiindu-le mai usor sa-si atinga valorile maxime.

- T: momentul in care se atinge valoarea Iff_max . Acesta depinde de α si Iff₀. Este individual si este de dorit sa-l atingi in momentul celei mai dificile portiuni ale expeditiei. De obicei, T dureaza de la o zi la cateva zile si nu mai mult pentru ca intervin factorii destabilizatori, despre care vorbim in continuare.

 

Factorii destabilizatori pe munte sunt:

- Altitudinea

- Radiatia

- Suprasolicitarea fizica

- Hipotermia

- Deshidratarea

- Alimentatia

- Igiena

- Microorganismele latente si cele locale

 

Acestia sunt factori obiectivi care, intr-o masura mai mare sau mai mica, ne influenteaza pe munte. Dar ne sta in puterea noastra sa minimizam efectul acestora. Desigur ca vom avea parte de perioade de deshidratare, dar putem alege sa topim zapada si sa umplem termosul. Sigur nu vom avea chelneri si bucatari cu stele Michelin ce ne vor prepara caviar si ratatouille, dar tine de noi sa venim cu un aport de substante minerale si vitamine necesare functionarii in parametrii normali ai organismului. Vom mai si ingheta de frig uneori, insa doar de noi depinde sa ne informam de prognoza meteo si sa ascundem in rucsac o geaca in plus, incalzitoare, sau manusi. Toate acestea sunt valabile si cu privire la igiena si radiatia solara. In ce priveste microorganismele, stati fara griji! Faceti trafic cu ele de fiecare data. Si aceste microorganisme, cu care veniti de acasa, mai ales ca sunt sustinute si de cele locale, pe care le obtineti cadou din regiunea in care va aflati, ard de nerabdare sa se inmulteasca in organismul vostru si sa va arate tot ceea ce sunt in stare. De obicei sunt infectii gastrointestinale, peste care unii pot trece cu bine, iar altii pot ajunge in situatia de a fi evacuati. Despre altitudine, ca factor destabilizator, vom vorbi separat.

 

Toti acesti factori destabilizatori sunt impotriva noastra si cand isi unesc puterile, e foarte lesne sa uitam de α sau chiar α sa devina negativ, adica Iff sa scada in loc sa creasca.

 

Asadar, cum sa ne asiguram un α care sa coincida cu dorintele noastre si sa ajungem la Iff_max? Totul e in mainile noastre si depinde de rezervele interne, de starea sistemului imunitar la inceputul traseului, experienta si, daca se poate spune asa, de intelepciunea noastra. Daca iti urmaresti starea generala, in cateva ascensiuni vei ajunge sa-ti cunosti acesti indicatori si-ti vei putea modela comportamentul astfel incat sa abordezi fiecare munte cu toate resursele interne disponibile exact cand vei avea nevoie de ele.
 

Situatiile posibile sunt urmatoarele:

Curbele 1 si 2 reprezinta o persoana aflata la potentialul ei maxim. In functie de experienta, ar mai putea creste putin si chiar autodepasi, dar aceasta crestere e de scurta durata si, sub influenta factorilor destabilizatori, combinati cu epuizarea organismului, duce la o degradare rapida.

 

Multi alpinisti experimentati abordeaza o ascensiune prin prisma curbei 4. Ei nu se antreneaza, sau se antreneaza foarte putin inainte de expeditie, mananca si dorm mult. In momentul in care incep ascensiunea, ei au un unghi α foarte mare (asigurat si de experienta montana anterioara si de rezervele interne acumulate), si, chiar daca incep de la un 30% din Iff_max, acest unghi le permite sa ajunga la capacitatea maxima in zilele cele mai dificile (de obicei, ziua finala de ascensiune). O astfel de abordare nu este valabila si pentru montaniarzii cu o mai putina experienta si poate sa duca la o curba 4 moale, fiind supusi factorilor destabilizatori inainte de a ajunge la Iff_max. Ca de obicei, calea de mijloc este si cea mai buna (curba 3) - incepi la o capacitate de 60-70% din Iff_max si ai multe sanse sa ridici la un nou nivel acest parametru (un 110%, adica sa-ti maresti Iff_max).

 

Regimul de trantor sau pregatirea pentru ascensiune

Pentru a obtine rezultatele dorite, in ultima luna inainte de expeditie, se schimba regimul: nu numai al antrenamentelor, dar si de viata. Recomandarile sunt:

1.  Intrerupem exercitiile fizice intense si trecem doar la antrenamente de sustinere

2.  Renuntam la concursuri, competitii fizice

3.  Evitam situatiile de stres

4.  Evitam suprasolicitarea la munca

5.  Nu ne indragostim pana in al noualea cer  (e dificil, dar posibil)

6.  Dormim suficient de mult, 7-8 ore minim

7.  Ne alimentam regulat si calitativ, fara excese de sarbatori

8.  Nu bem (prea mult) alcool, in schimb bem multa apa (hidratare de durata)

9.  Trecem pe la dentist si amelioram si alte boli cronice cu evolutie lenta

10. Ajutam organismul cu multivitamine (cu accent mai mare pe partea de minerale) si preparate cu efect de diluare a sangelui

 

Acum sa privim in urma si sa ne amintim cu ce ne ocupam noi, de fapt, in ultima luna, inainte de o expeditie dificila? Evident ca acest program are sanse mari sa nu fie indeplinit, dar arata spre ce trebuie sa tindem, ce sa alegem: sa urcam pe munti inalti, sau sa bem peste limite (ce, posibil, este si aceasta o experienta placuta  )

 

Cel mai important factor

Sa-l discutam, caci acesta este si destul de periculos: altitudinea si cum putem rezista hipoxiei de mare altitudine. Da, exista oameni care nu au niciun stres la altitudine mare si se simt la fel la 2000 m sau la 8000 m, dar acestia pot fi numarati pe degete. Daca speri sa fii si tu in aceasta categorie – iti tinem pumnii si iti dorim mult succes! Si chiar daca ai fi, nu uita ca pe munte nu te duci de unul singur, ci in echipa. Cu siguranta, va aparea o persoana mai putin adaptata iar grupul va merge in functie de aceasta ori, poate chiar, ascensiunea sa fie oprita, inainte de a ajunge la final.

 

Urmatoarele recomandari sunt bazate pe experienta multor ascensiuni pe munti inalti si iau in calcul specificul unui organism obisnuit. Se spune ca la o altitudine mare celulele nervoase mor. Este un adevar partial. Celulele nervoase mor nu de la constientizarea faptului ca sunteti la o altitudine mare, ci de la hipoxie, cu alte cuvinte: de la lipsa oxigenului din organism (atentie: organism, si nu mediul inconjurator).

 

Hipoxia este legata mai mult de comportamentul nostru si mai putin de altitudine. Putem sa ne simtim foarte bine la 6000 m, sau sa rezistam la 8850 m (sa presupunem ca ai inaltimea de 2 m si esti pe Everest) si, in acelasi timp putem face usor edem cerebral la 4000 m. Depinde de comportamentul (programul de aclimatizare) pe care-l adoptam. Pentru o hipoxie acuta este suficient sa ne urcam dimineata la trenul din Constanta (25 m alt.) spre Bucuresti, imediat sa luam avionul spre Mineralnye Vody (Elbrus), dupa care, ajungand la poale, sa luam telecabina pana la Garabashi (3800 m), apoi un snowmobil pana la Priut 11 (4300 m) si sa ramanem acolo peste noapte. Avem garantata o cantitate mult mai mare de neuroni morti, decat la o altitudine de 7000 m cu un program de aclimatizare corect.

 

O aclimatizare corecta trebuie sa fie eficienta si sigura. Sub notiunea de eficienta se are in vedere viteza aclimatizarii, iar siguranta inseamna faptul ca nu vom intampina dificultati sub forma aparitiei bolii de altitudine in forme acute, pe durata aclimatizarii. Acum e cazul sa mai adaugam o conditie, si anume, ne intereseaza o aclimatizare care sa nu influenteze negativ capacitatile organismului nostru (sa mentinem unghiul α ridicat) pe parcursul acestui proces. Sa luam ca exemplu cazul in care o persoana se afla la 6000 m, este aclimatizata, dar sleita de puteri si un alt caz, cand o persoana este aclimatizata si poate sa depuna un efort fizic necesar unei viitoare ascensiuni. Ultima varianta este ceea ce cautam si noi: eficient, sigur si la Iff_max.

 

Ce se intampla, doctore?

Cu cat e mai mare altitudinea, cu atat mai mica e presiunea atmosferica. Cu cat e mai mica presiunea atmosferica, cu atat aerul e mai rarefiat, rezultand ca acele particule (numite oxigen) se intalnesc tot mai rar si acestea nu mai lovesc cu aceeasi intensitate suprafetele intalnite in cale, inclusiv peretii alveolelor din plamanii nostri. Din acest motiv oxigenul se uneste mai rar cu hemoglobina din sange, apare insuficienta de oxigen care se numeste hipoxie. Hipoxia duce la aparitia bolii de altitudine sau maladiei acute de munte (MAM).

 

Simptomele MAM, in ordine crescatoare a gravitatii, sunt urmatoarele:

1. Puls ridicat (tahicardie)

2. Ritm respirator crescut (dispnee)

3. Dureri de cap (cefalee)

4. Diaree, ca rezultat al disparitiei microorganismelor din tractul gastro-intestinal din cauza lipsei de oxigen

5. Hiperexcitare ce se poate schimba in apatie. Respiratia Cheyne–Stokes (respiratie periodica sacadata, involuntara si adanca). Adormire dificila. Somn nelinistit. Insomnie. Micsorarea randamentului. Anorexie

6. Slabirea organismului. Greturi si voma. Cresterea temperaturii cu 1-2 grade

7. Dezvoltarea edemului pulmonar sau edemului cerebral

8. Coma si moartea.

Simptomele sunt specifice fiecarei persoane, nu se limiteaza la cele enuntate mai sus si pot fi diferite in perioade diferite. Din aceasta cauza ne conducem dupa urmatoarea regula: orice tulburare ce apare la o altiudine mare este MAM. Metoda cea mai eficienta a tratamentului bolii de altitudine este micsorarea imediata a altitudinii (coborarea la altitudini mai mici).

 

Atentie! Urmeaza o informatie terifianta: aclimatizarea sau adaptarea la altitudine nu este posibila fara hipoxie. Mai mult decat atat: hipoxia in formele usoare implica declansarea mecanismelor de transformare si adaptare a organismului nostru. Dar o aclimatizare sigura trebuie sa fie insotita de simptomele enumerate la pct. 1, 2 si foarte rar pct. 3 sau 4. Sa ajungem la starea din pct. 5 este deja periculos.

 

In functie de profunzimea schimbarilor din organism, exista doua etape de adaptare:

 

A. Adaptarea rapida. Aceasta apare ca un raspuns rapid (raspuns compensator) la noile conditii de presiune atmosferica. Mecanismele acestui raspuns se declanseaza instant, "la rece" - prima reactie fiind mobilizarea sistemelor de transport a oxigenului: creste ritmul cardiac si ritmul respiratiei. Se realizeaza o eliberare rapida a globulelor rosii continand hemoglobina din splina. De asemenea, se redistribuie sangele in organism: creste fluxul cerebral - va vine sa credeti sau nu, dar creierul nostru consuma mai mult oxigen decat muschii. De aici, apropo, apar si durerile de cap.

Aceste mecanisme duc la dereglari in circulatia sanguina a altor organe si in reglarea termica a organismului, de unde apare hipersensibilitatea la frig si la infectii (factori destabilizatori - va mai amintiti?  )

Mecanismele de adaptare rapida sunt eficiente, dar nu pentru mult timp. Cresterea stresului/efortului asupra muschilor (cardiac si respiratori) necesita un consum suplimentar de energie ce duce la o crestere suplimentara a consumului de oxigen. Apare un cerc vicios, ce induce o degradare rapida a organismului: cu cat mai mult oxigen avem nevoie, cu atat mai des respiram si ne bate inima; cu cat mai des ne bate inima si respiram, cu atat mai mult oxigen avem nevoie. In plus, ca urmare a unei respiratii accelerate, din organism este eliminat mai mult CO2 iar scaderea concentratiei acestuia din sangele arterial duce la relaxarea ritmului respiratiei. Intrinsec, apare un conflict, de asemenea, degradant pentru organism (concentratia CO2 din sange reprezinta un stimulator/indicator pentru reflexul respirator).

Deci, la etapa adaptarii rapide, organismul functioneaza la turatii maxime, dar nu si eficiente pe termen lung. Daca organismul nostru va ramane mult timp in aceasta etapa, va incepe sa clacheze si vor aparea formele mai grave ale MAM ce pot duce la evacuarea rapida de pe munte.

 

B. Adaptarea sistemica. O transformare mai "profunda" a organismului - este scopul nostru in procesul de aclimatizare. Spre deosebire de adaptarea rapida, adaptarea sistemica este bazata pe schimbarea accentului, de la mecanismele de transport ale oxigenului la mecanismele mai profunde, interne. Acestea sunt schimbari structurale de transport, reglare, utilizare si economie a resurselor existente in organism. Ele pot fi clasificate in urmatorul mod (aici urmeaza putina teorie, cu putine explicatii):

1. Sistemul de transport:

- cresterea retelei capilare in plamani, inima si creier - deci cresterea suprafetei de absorbtie si cedare a oxigenului

- cresterea in volum a tesutului pulmonar - aceeasi crestere a capacitatii de absorbtie a oxigenului

- cresterea numarului de eritrocite (hematii) in sange - rezulta o cantitate mai mare de oxigen transportata

- diminuarea vascozitatii sangelui pe seama unui numar crescut de eritrocite tinere - din nou, o cantitate mai mare de oxigen transportat

2. Sistemul regulator:

- cresterea activitatii enzimelor responsabile de sinteza mediatorilor si hormonilor – facilitarea sintezei de eritrocite

- cresterea numarului de receptori in tesutul pulmonar - absobtie mai eficienta a oxigenului din aerul rarefiat

3. Sistemul energetic:

- cresterea numarului de mitocondrii si enzime de oxidare si fosforilare - elemente importante in glicoliza, adica in producerea de energie

- citoliza enzimelor glicolitice - importante in catalizarea proceselor metabolice.

 

In mare, toate aceste procese au un singur scop: eficientizarea consumului de oxigen si energie. Ca rezultat, se micsoreaza ritmul cardiac si cel respirator (incepem sa ne simtim mai bine si nu mai avem peste 100 bpm cand tragem o fuga la toaleta).

 

In cazul unei expuneri indelungate la hipoxie, procesele merg si mai departe, activandu-se sinteza ARN in diferite parti ale sistemului nervos si mai ales in centrul responsabil cu respiratia. Ca efect, apare un control mai bun asupra procesului respirator, chiar si cand CO2 din sange este in concentratie mica (vezi mai sus partea cu efectele CO2 min din sange).

 

Abia acum putem trece si la etapele aclimatizarii, explicand-o prin trecerea organismului de la adaptarea rapida la cea sistemica: Urcam. Nu ne ajunge oxigenul - organismul trece prin adaptarea rapida (pot aparea formele usoare ale bolii de altitudine). Peste un timp organismul intelege ca aceasta adaptare nu este suficienta si trece la adaptarea sistemica, simptomele bolii de altitudine dispar, devenim aclimatizati la inaltimea respectiva, putem urca mai sus. Si din nou trecem prin aceleasi procese: Lipsa oxigen - adaptare rapida - adaptare sistemica - aclimatizare. Rezultatele adaptarii sistemice pot fi evaluate prin altitudinea maxima la care organismul nostru se simte la fel ca acasa, pulsul nu depaseste 70 bpm in stare de repaos (evident, tinand cont de particularitatile specifice fiecarui organism).

 

Pentru o mai buna intelegere vom incepe de la simplu la complex. Procesul descris poate fi aratat prin urmatorul grafic:

"Scarile" rosii reprezinta altitudinea la care se afla alpinistul. Pentru a simplifica, consideram ca alpinistul sare instantaneu de la o altitudine la alta. Curba albastra reprezinta inaltimea la care pulsul nu depaseste pe cel normal "de acasa". Aceasta curba este procesul si rezultatul adaptarii sistemice. Suprafata galbena reprezinta volumul solicitarii organismului sub influenta hipoxiei.

 

Cu cat e mai mare aceasta solicitare, cu atat organismul devine mai vulnerabil factorilor destabilizatori si cu atat mai dificila este atingerea performantelor maxime (unghiul α este mai mic). In practica, odata cu fiecare crestere a altitudinii, se observa scaderea α - este din cauza acelorasi factori destabilizatori care, vrem nu vrem, oricum ne influenteaza: organismul nostru oboseste de la procesele anterioare de aclimatizare, de la frig, lipsa unei alimentatii corecte, radiatie etc. Cu fiecare etapa ne aclimatizam tot mai greu si mai greu. Ultima scara, unde curba adaptarii tinde sa nu atinga altitudinea la care ne aflam, reprezinta factorul de stres maxim si riscul de a trece in formele mai grave ale bolii de altitudine.

Rezulta ca daca vom merge tot timpul doar in ascensiune, organismul nostru va obosi, procesele de aclimatizare vor decurge tot mai lent, ajungand la riscul de a nu reusi aclimatizarea la urmatoarea altitudine. Trebuie ceva schimbat, trebuie sa-i dam corpului nostru perioade de respiro.

 

Invatam de la predecesori: Aclimatizarea corecta si graficul de altitudine

Dupa multe incercari, s-a ajuns la metoda aclimatizarii active, ce alterneaza urcarea la o anumita altitudine, pentru a declansa procesele de aclimatizare sistemica, cu coborarea partiala, pentru refacere. Procesul de aclimatizare activa decurge in felul urmator: urci la o anumita inaltime - stai putin - cobori putin - a doua zi urci la o inaltime mai mare - stai putin - cobori putin etc. Aceste intervale, de situare la altitudini mai joase, permit organismului sa nu se epuizeze, iar procesele de adaptare sistemica vor decurge mai intens. Aclimatizarea activa are la baza un plan stabilit de acasa, denumit grafic de altitudine.

 

Toata viata pe munte a unui individ sau a unui grup se bazeaza pe acest grafic de altitudine. El guverneaza, in functie de zona montana, tot procesul de ascensiune si respectiv de aclimatizare. Aici, pe langa teorie, vom introduce si statistica, adica experienta multor expeditii care a demonstrat ca:

1. primele doua zile depunem un efort usor-moderat, avem α ridicat

2. a treia zi depunem un efort moderat. In a treia zi fabrica de eritrocite se porneste la turatii mari

3. intr-o zi nu urcam mai mult de 1000 m

4. dupa ascensiune, coboram 500 m

5. dormim

6. aclimatizarea pentru altitudinea data a fost realizata

7. din nou pct .3

8. cu o zi inainte de ziua varfului ne odihnim

9. in ziua varfului incalcam toate regulile de mai sus!!!

Aceste cifre sunt cele dupa care ar trebui sa ne ghidam in planificarea graficului nostru. In practica, vor fi devieri de 100-200 m. Este ok, dar trebuie sa tindem spre ideal ;) . Devieri mai mari ar putea duce la aparitia formelor grave ale MAM la cel mai putin adaptat membru al expeditiei, respectiv intreruperea intregii expeditii. Mai trebuie sa tinem cont si de faptul ca la inaltimi de peste 5000 m organismul, practic, nu se mai reface, drept pentru care, pentru muntii mai inalti, se vor mai adauga cateva zile in care se coboara sub 5000 m pentru a permite organismului sa se refaca. Graficul de altitudine are, de obicei, o forma zimtata (in realitate, nimeni nu deseneaza un grafic prorpiu-zis, dar, din programul de ascensiune, putem lesne intelege daca principiile de mai sus se respecta).

Pe teren e mai dificil sa respecti aceste principii, existand variatii ale acestui grafic:

1. Urci pana la tabara B, dormi, cobori pana la tabara A, dormi, mai stai o zi, urci la tabara C, dormi, cobori la tabara B, dormi, mai stai o zi etc. - nu e cea mai buna varianta, dar acceptabila cand nu ai de ales.

2. Urci pana la tabara B, instalezi tabara/lasi echipamentul, te duci mai sus, te intorci in tabara B, dormi, urci la  tabara C, lasi lucrurile, urci, cobori in tabara C, dormi etc. - daca relieful permite - este cea mai buna varianta de pana acum, pana cand nu se va descoperi o alta varianta de aclimatizare, daca se va descoperi

 

Putina practica: Vom face un grafic de altitudine real pentru ascensiunea pe vf. Lenin (7134 m).

Unde, pe axa X sunt zilele: numerele intregi reprezinta altitudinea la care se innopteaza, cele zecimale reprezinta ascensiunea pe timp de zi.

Cam asa arata realitatea, cu toate elementele importante: adaptarea rapida, adaptarea sistemica, refacerea, respectand principiile eficientei si sigurantei.

 

Momentul Z sau noaptea este cel mai bun sfetnic. Cum sa dormi corect.

In cazul aparitiei MAM, o persoana este expusa la maxim in perioada somnului de noapte. Noaptea aceasta se relaxeaza, dispare mobilizarea din partea sistemului nervos, tonusul muscular (si aici vorbim si de tonusul inimii si al plamanilor) nu mai este sustinut de vointa, de efortul constient, depus pe timp de zi. Totodata dispare atat autocontrolul cat si controlul din partea celorlalti membri ai expeditiei asupra starii sale generale.

 

In cazul aparitiei cercului vicios, de care am discutat mai sus, (inima incetineste bataile pentru ca nu are suficient oxigen, obtine si mai putin oxigen si incetineste si mai mult) o persoana poate sa se degradeze de la slabiciune generala pana la coma si moarte (au fost cazuri, dar sa nu discutam in termeni negativi). Totodata, in cazul unei innoptari reusite, organismul se adapteaza mai bine altitudinii la care se afla si urmatoarea zi este pregatit pentru un nou nivel.

 

Un indicator foarte bun este pulsul. Seara, inainte de culcare, pulsul poate depasi 100 bpm la formele usoare de hipoxie, dar dimineata pulsul trebuie sa coboare la 80-90 bpm. Daca pulsul ramane peste 100 bpm, inseamna ca persoana in cauza nu s-a aclimatizat la altitudinea data si cel mai bine e sa ramana pe loc/coboare/fie coborata. Eventuala continuare a ascensiunii duce la formele grave ale hipoxiei si, cu o doza enorma de probabilitate, peste 1-2 zile, grupul va pierde timp/varful/scopul fiind ocupat deja cu evacuarea acelei persoane. Din acest motiv, somnul este un indicator excelent, iar pregatirea pentru somn trebuie sa fie corespunzatoare.

 

In primul rand, somnul trebuie sa fie adanc, sa se declanseze procesele de refacere ale organismului. Nu este deloc indicat sa suportam durerea de cap, daca exista. De obicei, durerea de cap apare seara, cand incepem sa ne relaxam. Se explica prin faptul ca motorasul nostru - inima - pompeaza ambele circuite sangvine si cum, in timpul zilei, inima este stimulata de efortul muscular sa bata destul de intens, creierul este bine alimentat cu oxigen. Seara, dupa ce corpul nu mai este supus efortului fizic, inima incetineste bataile si creierul nu mai este la fel de bine alimentat, de unde apare hipoxia cerebrala. Durerea de cap destabilizeaza organismul. Daca o vom suporta, aceasta nu va trece, ci va avea tendinta sa se agraveze iar starea generala se va deteriora.

 

Deci, inainte de somn:

- daca aveti dureri de cap, nu asteptati sa apara vrajitorul din Oz, ci luati pastile!

- daca aveti si febra, luati antitermice

- evitati consumul de cafea sau alte bauturi energizante

- aerisiti spatiul in care dormiti (cortul sau dormitorul) si asigurati-va ca exista acces la aer, sa nu ardeti tot oxigenul in timp ce dormiti

- dati-va cu crema hidratanta si balsam de buze (si pielea/buzele trebuie sa se hraneasca)

- puteti pune o foita de ceapa in gura, in interiorul obrazului - va nimici micii daunatori (microbii) din gura si gat

- daca va curge nasul, luati masuri

- transformati in tabiet sa puneti toate cele necesare pentru aceste proceduri intr-o cutiuta/pachet si sa fie la indemana, alaturi de frontala, langa cap.

 

Ok! Ati ajuns, in sfarsit, sa va intindeti in sacul de dormit/pat si aveti deja o ora de cand numarati oitele sau ascultati muzica in casti iar somnul tot nu va mangaie genele. Nu mai asteptati! Somniferele va vin in ajutor. Este o greseala frecventa sa suporti insomnia. Multi afirma ca, de la somnifere, a doua zi devin molesiti. Dar, daca nu dormi, a doua zi vei fi si mai molesit decat de la somnifere si, cel mai rau, nu vei dormi, nu te vei odihni, corpul nu va avea adaptarea sistemica eficienta, deci unghiul α va fi mic. O noapte nedormita este foarte periculoasa si poate duce la dezvoltarea hipoxiei avansate. Si mai rau este ca o noapte nedormita are efect cumulativ si poate sa duca la intreruperea ascensiunii chiar si dupa numai 2-3 zile.

 

“Pole, pole” sau cum incepem aclimatizarea?

In mod normal, un organism suporta destul de bine altitudini de pana la 3000 m. Asta si este startul peste care nu trebuie sa sarim. Chiar daca avem posibilitatea sa urcam la 4000 m din prima zi si sa petrecem acolo 2-3 zile, fiti constienti ca rezultatul va fi mult mai prost decat daca am sta o noapte la 3000 - 3500 m. Sensul regulii de +1000-500 este in a fi moderat. E dificil, mai ales daca ne gandim ca timp de un an ai facut antrenamente, ai alergat maratoane, te-ai pregatit pentru ascensiune si iata, ai ajuns la startul ascensiunii si aici trebuie sa te impui sa nu dai tot ce esti in stare! Este jenant sa te retii si sa nu mergi in fata grupului aratand cat esti de bun, dar asa trebuie sa faci! Sa uiti de forma ta fizica excelenta!

 

Retinerea trebuie sa se transforme in laitmotivul aclimatizarii eficiente, sigure si nedaunatoare. Nu trebuie sa alergi inaintea trenului, nu trebuie sa depasesti ritmul de aclimatizare sistemica a organismului tau. Retinerea, dozarea puterilor duce la o aclimatizare corecta si creste sansele unei ascensiuni reusite.

 

Deci, in primele zile ale ascensiunii, nu te epuiza, dozeaza-ti puterile astfel incat sa nu obosesti. Fiecare efort in plus are tendinta sa se acumuleze, sa se transforme in oboseala si se se rasfranga noaptea asupa capacitatii organismului de a se aclimatiza si regenera. Acest lucru nu inseamna ca in primele zile trebuie sa fii dus in trasura, ci doar ca efortul trebuie sa fie dozat in asa fel incat pulsul sa fie in zona aeroba (acesta este un subiect separat, despre care se pot scrie monografii). Un maxim de 120 - 140 bpm e chiar foarte bun pentru organism, sangele circula, inima si plamanii lucreaza in parametrii de antrenament usor, fara epuizare, ceea ce si dorim sa obtinem.

 

Oamenii cu experienta spun asa: "Cand mergi in ascensiune, cu rucsacul, vrei nu vrei, pulsul tau e ridicat. Dar viteza de mers trebuie sa fie ajustata in asa fel incat respiratia ta sa fie moderat calma si uniforma. Si regula aceasta trebuie sa fie aplicata celui mai slab din echipa. In caz contrar, ce folos are forma ta fizica excelenta, daca unul din tovarasii tai e slabit, are nevoie de pauze mai lungi sau daca trebuie sa fie coborat".

 

Atentie - sportiv!

Este o tema aparte. Sa zicem ca avem in echipa (sau suntem) un sportiv de performanta (maratonist, schior de font etc). Pana la 3700 m el urca fara probleme, practic face o plimbare comparativ cu ceilalti care merg cu limba pe jumatate scoasa. Se simte excelent, nu are niciun simptom de hipoxie. Dar pe la 4600 m, cand toti se simt bine, el incepe sa dea semne de oboseala, ramane in urma si, cu fiecare altitudine noua, apar deja semne clare ca are nevoie sa coboare: voma, ochii nu-i mai stralucesc, degetele i se invinetesc etc.

 

La sportivii de performanta avantajul de a fi obisnuit cu efortul intens de lunga durata se transforma in dezavantaj. Totul se explica prin faptul ca la 3700 m inima lui puternica a avut o reactie deja uzuala pentru ea - ritm cardiac crescut, pe care il poate mentine o perioada destul de lunga. Si, in timp ce altii au trecut la aclimatizarea sistemica, inima lui continua sa bata tare si organismul lui nu trece la modificarile profunde, necesare aclimatizarii. Astfel, peste 1-3 zile, cand altii sunt deja aclimatizati, inima lui este deja obosita sa mentina ritmul, procesele profunde abia au inceput, dar altitudinea la care se afla este deja prea mare pentru a o depasi cu succes.

 

Sa nu intelegeti gresit! Nu suntem impotriva sportului, din contra! E foarte bine sa aveti un tonus crescut, chiar si pentru a dansa cu muschii sub camasa la o discoteca, atunci cand este nevoie, nemaivorbind de situatiile cand trebuie sa ridicam un rucsac sau sa participam cu succes la eventuale operatiuni de salvare la 6000 m. Mai mult, o forma fizica excelenta inseamna o sanatate buna si ajuta organismul sa declanseze si sa reziste la mecanismele de adaptare. Dar, la inceput de traseu, in primele zile, un sportiv de performanta nu are niciun avantaj. Din contra, acesta se afla in grupa de risc si trebuie urmarit cu atentie.

 

Aceasta particularitate nu este valabila pentru cei cu o experienta vasta in muntii inalti, care au trecut deja prin procese de aclimatizare sistemica. Ei au ceva ce altii nu au si anume memoria altitudinii.

 

Veteranii si experienta sau memoria altitudinii

Memoria altitudinii reprezinta capacitatea organismului de a porni rapid procesele de aclimatizare. Apare in urma mai multor ascensiuni pe muntii inalti si are o componenta constienta si una subconstienta.

 

Componenta subconstienta consta in memoria organismului de declansare a proceselor de aclimatizare sistemica, la prima cheie. Organismul tine minte conditiile din ascensiunile precedente, aerul mai rarefiat si incepe aclimatizarea mai eficient, cu toate panzele ridicate. De asemenea, un rol important in declansarea acestor procese il joaca stereotipurile de comportament din primele zile in care te afli pe munte (faci rucsacul inainte de culcare, a doua zi incepi intr-un ritm foarte lent etc) ce formeaza, in final, un reflex conditionat.

 

Componenta constienta consta in intelegerea proceselor ce decurg in organism, momentul la care incepe sa apara durerea de cap sau alte simptome, cum se comporta organismul, ce trebuie sa faci si ce particularitati ai. Datorita acestor perceptii stii cand sa mergi mai incet si ce trebuie sa faci daca apar durerile de cap. Cu alte cuvinte, poti controla simptomele pentru a permite organismului sa se adapteze mai bine.

 

Memoria altitudinii se obtine intr-o perioada lunga de timp, dar se si pastreaza pentru mult timp. Chiar daca nu ai mai fost pe munte de 2-3 ani, aceasta memorie ramane. Dar sa nu confundam experienta cu aclimatizarea in sine. Aclimatizarea se pierde foarte repede, dupa coborarea de pe munte, in organism incepandu-se procesele de reaclimatizare.

 

Life is a bitch, sau reaclimatizarea

Odata intorsi de pe munte, aclimatizarea noastra, obtinuta cu atatea eforturi, dispare la fel de repede cum a si aparut. Organismul nostru nu este setat sa functioneze cu prea putin si totodata cu prea mult oxigen. La excesul acestuia, organismul reactioneaza cu aceleasi dureri de cap, stare generala proasta. Respectiv, in cateva zile (de la 6 la 14 zile), noi trecem printr-un proces de reaclimatizare la noile conditii, hemoglobina va reveni la normal si totul va deveni ca inainte.

 

Rezulta ca aclimatizarea pe un 7 miar in februarie va fi inutila pentru un 5 miar in mai. Dar va ajuta pentru formarea memoriei de altitudine. Sa nu uitam de acest aspect!

 

Parametri si intrumente. Recapitulare

Dupa atatea cuvinte, sa incercam sa sintetizam totul in cateva fraze. Acestea sunt mult mai usor de retinut, dupa ce intelegi procesele. Pot fi tiparite si purtate ca o copiuta, pentru orice eventualitate.

1.  Forma fizica maxima o pastram pentru zilele cele mai dificile

2.  Factori destabilizatori:

- Altitudinea

- Radiatia

- Suprasolicitarile fizice

- Hipotermia

- Deshidratarea

- Alimentatia

- Igiena

- Microorganismele latente si locale

3.  Cu o luna inainte de ascensiune:

- Intrerupem exercitiile fizice intense si trecem doar la antrenamente de sustinere

- Renuntam la concursuri, competitii fizice

- Evitam situatiile de stress

- Evitam suprasolicitarea la locul de munca

- Nu ne indragostim pana in al noualea cer

- Dormim suficient de mult

- Ne alimentam regulat si calitativ

- Nu bem alcool

- Bem multa apa (hidratare de durata)

- Tratam bolile cronice ori le imbunatatim starea

- Ajutam organismul cu multivitamine si preparate cu efect de diluare a sangelui

4.  Simptomele MAM, in ordine crescatoare a gravitatii:

- Tahicardie

- Dispnee

- Cefalee

- Diaree

- Hiperexcitare, ce se poate schimba in apatie. Respiratia Cheyne–Stokes. Adormire dificila. Somn nelinistit. Insomnie. Micsorarea randamentului. Anorexie

- Slabirea organismului. Greturi si voma. Cresterea temperaturii cu 1-2 grade.

- Dezvoltarea edemului pulmonar sau edemului cerebral

- Coma si moartea.

5.  Aclimatizarea corecta implica aclimatizarea rapida, ce trece in aclimatizarea sistemica, la fiecare altitudine noua

6.  Graficul de altitudine respecta principiul +1000-500 intr-o zi

7.  Dupa altitudini mai mari de 5000 m procesele de regenerare devin aproape egale cu cele distructive. Practic, organismul nu se mai reface.

8.  Pentru a dormi bine:

- daca aveti dureri de cap, luati pastile!

- daca aveti febra, luati antitermice

- evitati consumul de cafea sau alte bauturi energizante

- aerisiti spatiul in care dormiti si asigurati-va ca exista acces la aer, sa nu ardeti tot oxigenul in timp ce dormiti

- dati-va cu crema hidratanta si balsam de buze

- puteti pune o foita de ceapa in gura, interiorul obrazului - va nimici microbii din gura si gat

- daca va curge nasul, luati masuri

- transformati in tabiet sa puneti toate cele necesare pentru aceste proceduri intr-o cutiuta/pachet si sa fie la indemana, alaturi de frontala, langa cap.

9.  In primele zile de ascensiune nu depuneti eforturi mari

10. Monitorizati-va starea generala si urmariti colegii de echipa.

 

Cele prezentate sunt doar o mica parte din volumul imens de cunostinte necesare pentru a intelege muntele in toata splendoarea, dar si complexitatea lui. Indiferent de scopul avut, fie ca e doar o drumetie usoara de cateva ore sau o tura de alpinism cu grad ridicat de dificultate, escalada sau trek, iarna sau vara, in tara sau strainatate, trebuie sa fii informat cat mai bine si sa ai o baza solida de practica pentru a putea afirma cu tarie ca esti pregatit chiar si pentru  cele mai dificile situatii. Insa nu uita: preventia este cheia succesului!

 

Si deoarece suntem pentru un munte fara incidente si experiente montane fara accidente, avem multe lucruri de impartasit si te invitam sa te alaturi programelor noastre viitoare. Va fi interesant