CAPITOLUL 01

Introducere

Suntem oameni ai muntelui, vrem să cucerim lumea și ne pregătim intens pentru a urca tot mai sus. Dar ne pregătim corect oare? Știm ce se va întâmpla cu organismul nostru la altitudine?

Mulți consideră că, pentru a reuși o ascensiune pe munte, indiferent de înălțime sau durată, trebuie să fii în formă fizică maximă. La prima vedere, această afirmație pare corectă, dar haideți să analizăm puțin procesele din organism și să facem anumite clarificări.

În cele ce urmează, vom discuta despre:

- Ce înseamnă să fii puternic pe munte;

- Factorii care influențează forma fizică;

- Cum să te pregătești pentru o ascensiune pe munte;

- Boala de altitudine (hipoxia de mare altitudine sau maladia acută de munte);

- Aclimatizarea corectă;

- Simptomele și metodele de contracarare a hipoxiei în timpul ascensiunii;

- Alte câteva detalii esențiale.

CAPITOLUL 02

De unde începi și unde ajungi, sau ce înseamnă să fii puternic pe munte

Pentru a realiza lucruri mărețe, trebuie să depui un efort pe măsură, dar organismul nostru nu este programat pentru a menține o formă fizică ideală în mod continuu. Forma fizică fluctuează: crește – prin efort susținut – și scade atunci când nu facem nimic. Da, ar fi ideal să fim mereu în formă maximă, dar organismul nostru nu funcționează astfel. De ce? Pentru că starea noastră fizică variază în funcție de mai mulți factori, fie ei stimulatori sau destabilizatori.

Nu mai este un secret că forma fizică maximă nu coincide întotdeauna cu starea de sănătate optimă. Chiar și sportivii de performanță, în timpul competițiilor, au de obicei sistemul imunitar slăbit, iar rezervele interne sunt la limită. După fiecare competiție, orice sportiv are nevoie de o perioadă de refacere. În momentul culminant, organismul nostru este expus la o multitudine de factori destabilizatori. Credeți sau nu, în mediul montan acești factori sunt și mai numeroși. Abordarea noastră trebuie să ia în calcul toate aceste aspecte și să țină cont de specificul expediției pe care ne-o propunem.

Din punct de vedere grafic, acești factori pot fi reprezentați astfel:

Unde:

- Iff₀ = Forma fizică inițială, la începutul ascensiunii.

- α = Viteza cu care evoluează Iff (ne interesează viteza de creștere a Iff).

- Iffₘₐₓ = Forma fizică maximă la care putem ajunge.

Curba din grafic reprezintă varianta ideală, în care organismul nostru atinge valoarea maximă a formei fizice. În realitate, această curbă are valori mai pesimiste.

Este important să reținem că organismul uman nu poate menține mult timp un nivel maxim de performanță fizică și, treptat, începe să scadă. Din acest motiv, să începem ascensiunea exact când suntem la Iffₘₐₓ nu este o idee bună. Ideal este să pornim cu Iff₀ mai mic de 100% și să înțelegem cum funcționează organismul nostru, mai exact, să știm când ajunge la Iffₘₐₓ și să ne dozăm resursele astfel încât acest moment să coincidă cu ziua vârfului.

Parametrii de urmărit:

- Iff₀: Această valoare este preluată din datele statistice. S-a demonstrat că, pentru un start reușit, valoarea optimă se situează între 60-70% din Iffₘₐₓ.

- α: Cu cât acest unghi este mai mare, cu atât mai repede se ajunge la Iffₘₐₓ. De obicei, persoanele antrenate au un α ridicat, ceea ce le permite să atingă mai ușor valorile maxime.

- T: Momentul în care se atinge Iffₘₐₓ. Acesta depinde de α și Iff₀, este individual și ar trebui să coincidă cu cea mai dificilă porțiune a expediției. De obicei, T variază de la o zi la câteva zile, dar nu mai mult, deoarece intervin factorii destabilizatori, despre care vom discuta în continuare.

Factorii destabilizatori pe munte sunt:

- Altitudinea

- Radiația

- Suprasolicitarea fizică

- Hipotermia

- Deshidratarea

- Alimentația

- Igiena

- Microorganismele latente și cele locale

Aceștia sunt factori obiectivi care, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne influențează pe munte. Însă, ne stă în putere să minimizăm efectele acestora. Desigur, vom avea perioade de deshidratare, dar putem alege să topim zăpada și să umplem termosul. Sigur, nu vom avea chelneri și bucătari cu stele Michelin care să ne pregătească caviar și ratatouille, dar ține de noi să ne asigurăm aportul de substanțe minerale și vitamine necesare pentru buna funcționare a organismului. Vom mai și îngheța de frig uneori, însă doar de noi depinde să verificăm prognoza meteo și să punem în rucsac o geacă în plus, încălzitoare sau mănuși. Același lucru este valabil și pentru igienă și radiația solară. 

Cât despre microorganisme, nu vă faceți griji! Le transportați cu voi la fiecare pas. Cele cu care veniți de acasă, susținute și de cele locale – primite „cadou” din regiunea în care vă aflați – abia așteaptă să se înmulțească în organismul vostru și să își arate adevărata putere. De obicei, este vorba despre infecții gastrointestinale – unii trec peste ele fără probleme, în timp ce alții pot ajunge în situația de a fi evacuați. Altitudinea este un factor destabilizator deosebit, despre care vom discuta separat.

Toți acești factori destabilizatori acționează împotriva noastră, iar atunci când își unesc forțele, ne pot împiedica să ne menținem progresul. În astfel de cazuri, α poate deveni negativ, ceea ce înseamnă că Iff scade în loc să crească.

Cum ne asigurăm că α coincide cu obiectivele noastre și ajungem la Iffₘₐₓ? Totul depinde de noi: de rezervele interne, de starea sistemului imunitar la începutul traseului, de experiență și, dacă putem spune așa, de înțelepciunea noastră. Dacă îți monitorizezi starea generală, în câteva ascensiuni îți vei înțelege mai bine acești indicatori. Astfel, îți vei putea modela comportamentul astfel încât să abordezi fiecare munte având resursele interne disponibile exact atunci când ai nevoie de ele.

Situațiile posibile sunt următoarele:

Curbele 1 și 2 reprezintă o persoană aflată la potențialul ei maxim. În funcție de experiență, ar mai putea crește puțin și chiar să se autodepășească, dar această creștere este de scurtă durată și, sub influența factorilor destabilizatori, combinați cu epuizarea organismului, duce la o degradare rapidă.

Mulți alpiniști experimentați abordează o ascensiune prin prisma curbei 4. Ei nu se antrenează sau se antrenează foarte puțin înainte de expediție, mănâncă și dorm mult. În momentul în care încep ascensiunea, au un unghi α foarte mare (asigurat atât de experiența montană anterioară, cât și de rezervele interne acumulate) și, chiar dacă pornesc de la doar 30% din Iffmax, acest unghi le permite să ajungă la capacitatea maximă în zilele cele mai dificile (de obicei, ziua finală de ascensiune). O astfel de abordare nu este valabilă pentru montaniarzii cu mai puțină experiență și poate duce la o curbă 5 moale, fiind expuși factorilor destabilizatori înainte de a ajunge la Iffmax.

Ca de obicei, calea de mijloc este cea mai bună (curba 3) – începi la o capacitate de 60-70% din Iffmax și ai multe șanse să ridici acest parametru la un nou nivel (până la 110%, adică să îți mărești Iffmax).

CAPITOLUL 03

Regimul de trântor sau pregătirea pentru ascensiune

Pentru a obține rezultatele dorite, în ultima lună înainte de expediție, se schimbă regimul, nu doar al antrenamentelor, ci și al stilului de viață. Recomandările sunt:

1. Întrerupem exercițiile fizice intense și trecem doar la antrenamente de susținere;

2. Renunțăm la concursuri și competiții fizice;

3. Evităm situațiile de stres;

4. Evităm suprasolicitarea la muncă;

5. Nu ne îndrăgostim până în al nouălea cer (e dificil, dar posibil);

6. Dormim suficient de mult, minimum 7-8 ore pe noapte;

7. Ne alimentăm regulat și calitativ, fără excese de sărbători;

8. Nu bem (prea mult) alcool, dar bem multă apă pentru o hidratare de durată;

9. Trecem pe la dentist și tratăm eventualele boli cronice cu evoluție lentă;

10. Ajutăm organismul cu multivitamine (cu accent pe minerale) și suplimente cu efect de diluare a sângelui.

Acum să privim în urmă și să ne amintim cu ce ne ocupăm noi, de fapt, în ultima lună înainte de o expediție dificilă? Evident, acest program are șanse mari să nu fie respectat întocmai, dar indică direcția în care trebuie să tindem. Alegerea este a noastră: să urcăm pe munți înalți sau să ”vara nu dorm” (ceea ce, trebuie să recunoaștem, poate fi și aceasta o experiență plăcută ????).

CAPITOLUL 04

Cel mai important factor

Să-l discutăm, căci acesta este și destul de periculos: altitudinea și cum putem rezista hipoxiei de mare altitudine. Da, există oameni care nu au niciun stres la altitudini mari și se simt la fel la 2000 m sau la 8000 m, dar aceștia pot fi numărați pe degete. Dacă speri să fii și tu în această categorie – îți ținem pumnii și îți dorim mult succes! Și chiar dacă ai fi, nu uita că pe munte nu te duci de unul singur, ci în echipă. Cu siguranță, va apărea o persoană mai puțin adaptată, iar grupul va merge în funcție de aceasta ori, poate chiar ascensiunea va fi oprită înainte de a ajunge la final. Următoarele recomandări sunt bazate pe experiența multor ascensiuni pe munți înalți și iau în calcul specificul unui organism obișnuit.

Se spune că la altitudini mari celulele nervoase mor. Este un adevăr parțial. Celulele nervoase nu mor din simpla conștientizare a faptului că sunteți la o altitudine mare, ci din cauza hipoxiei, cu alte cuvinte: din lipsa oxigenului în organism (atenție: în organism, și nu în mediul înconjurător). Hipoxia este legată mai mult de comportamentul nostru (programul de aclimatizare) și mai puțin de altitudine. Putem să ne simțim foarte bine la 6000 m, să rezistăm chiar și la 8850 m (să presupunem că ai înălțimea de 2 m și ești pe Everest) și, în același timp, să facem edem cerebral chiar și la 4000 m.

Pentru o hipoxie acută, este suficient să urcăm dimineața în trenul din Constanța (25 m alt.) spre București, să luăm imediat avionul spre Mineralnye Vody (Elbrus), apoi, ajungând la poale, să urcăm direct cu telecabina până la Garabași (3800 m), apoi cu un snowmobil până la Priut 11 (4300 m) și să rămânem acolo peste noapte. În acest scenariu, avem garantată o cantitate muuuult mai mare de neuroni morți decât la 7000 m, dacă am avea un program corect de aclimatizare. O aclimatizare corectă trebuie să fie eficientă și sigură. Prin eficiență, ne referim la viteza aclimatizării, iar prin siguranță, la faptul că nu vom întâmpina dificultăți sub forma apariției bolii de altitudine în forme acute, pe durata aclimatizării.

Acum e cazul să mai adăugăm o condiție: ne interesează o aclimatizare care să nu influențeze negativ capacitățile organismului (să menținem unghiul α ridicat) pe parcursul acestui proces. Să luăm două scenarii:

- O persoană ajunge la 6000 m, este aclimatizată, dar este epuizată fizic.

- O altă persoană este aclimatizată și poate să depună un efort fizic susținut necesar unei ascensiuni ulterioare.

Ultima variantă este ceea ce căutăm și noi: eficient, sigur și la Iffmax.

CAPITOLUL 05

Ce se întamplă, doctore?

Cu cât este mai mare altitudinea, cu atât presiunea atmosferică este mai mică. Cu cât presiunea atmosferică este mai mică, cu atât aerul devine mai rarefiat, ceea ce înseamnă că particulele de oxigen se întâlnesc tot mai rar și nu mai lovesc cu aceeași intensitate suprafețele pe care le întâlnesc, inclusiv pereții alveolelor din plămânii noștri. Din acest motiv, oxigenul se unește mai greu cu hemoglobina din sânge, ceea ce duce la insuficiență de oxigen, numită hipoxie. Hipoxia determină apariția bolii de altitudine sau maladiei acute de munte (MAM).

Simptomele MAM, în ordine crescătoare a gravității, sunt următoarele:

1. Puls ridicat (tahicardie)

2. Ritm respirator crescut (dispnee)

3. Dureri de cap (cefalee)

4. Diaree, ca rezultat al dispariției microorganismelor din tractul gastro-intestinal din cauza lipsei de oxigen

5. Hiperexcitare ce poate alterna cu apatie. Respirația Cheyne–Stokes (respirație periodică sacadată, involuntară și profundă). Dificultate la adormire. Somn neliniștit. Insomnie. Scăderea randamentului. Anorexie

6. Slăbirea organismului. Greață și vărsături. Creșterea temperaturii cu 1-2 grade

7. Dezvoltarea edemului pulmonar sau edemului cerebral

8. Comă și moarte

Simptomele sunt specifice fiecărei persoane, nu se limitează la cele enumerate mai sus și pot varia în funcție de moment. Din acest motiv, urmăm următoarea regulă: orice tulburare care apare la o altitudine mare este considerată MAM. Metoda cea mai eficientă de tratament a bolii de altitudine este scăderea imediată a altitudinii (coborârea la o înălțime mai mică).

Atenție! Urmează o informație terifiantă: aclimatizarea sau adaptarea la altitudine nu este posibilă fără hipoxie. Mai mult decât atât, formele ușoare de hipoxie sunt cele care declanșează mecanismele de transformare și adaptare ale organismului nostru. Însă, pentru o aclimatizare sigură, simptomele ar trebui să se limiteze la punctele 3 sau 4. Apariția simptomelor de la punctul 5 este deja periculoasă.

CAPITOLUL 06

Ce înseamnă ACLIMATIZARE?

În funcție de profunzimea schimbărilor din organism, există două etape de adaptare:

A. Adaptarea rapidă. Aceasta apare ca un răspuns imediat (răspuns compensator) la noile condiții de presiune atmosferică. Mecanismele acestui răspuns se declanșează instant, „la rece” – prima reacție fiind mobilizarea sistemelor de transport ale oxigenului: crește ritmul cardiac și ritmul respirației. Se produce o eliberare rapidă a globulelor roșii care conțin hemoglobină din splină. De asemenea, sângele este redistribuit în organism: crește fluxul cerebral – credeți sau nu, creierul nostru consumă mai mult oxigen decât mușchii. De aici, apropo, apar și durerile de cap. Aceste mecanisme duc la dereglări în circulația sanguină a altor organe și în reglarea termică a organismului, ceea ce provoacă hipersensibilitate la frig și infecții (factori destabilizatori – vă mai amintiți?  ;-) ).

Mecanismele de adaptare rapidă sunt eficiente, dar nu pentru mult timp. Creșterea stresului sau a efortului asupra mușchilor cardiac și respirator necesită un consum suplimentar de energie, ceea ce duce la o creștere a necesarului de oxigen. Se creează un cerc vicios, care induce o degradare rapidă a organismului: cu cât avem nevoie de mai mult oxigen – cu atât mai des respirăm și inima bate mai repede – cu atât mai mult oxigen consumăm. În plus, din cauza respirației accelerate, organismul elimină o cantitate mai mare de CO₂, iar scăderea concentrației acestuia în sângele arterial determină relaxarea ritmului respirator. Aceasta creează un conflict intern, care afectează organismul (deoarece concentrația CO₂ din sânge este un factor de reglare a reflexului respirator).

Astfel, în etapa adaptării rapide, organismul funcționează la turații maxime, dar nu eficient pe termen lung. Dacă rămâne prea mult timp în această stare, va începe să clacheze, ceea ce poate duce la forme severe de MAM și la evacuarea rapidă de pe munte.

B. Adaptarea sistemică. O transformare mai „profundă” a organismului – acesta este scopul nostru în procesul de aclimatizare! Spre deosebire de adaptarea rapidă, adaptarea sistemică se bazează pe optimizarea generală a mecanismelor organismului, și nu doar pe îmbunătățirea transportului oxigenului. Aceste modificări includ ajustări structurale în transport, reglare, utilizare și economie a resurselor existente în organism. Ele pot fi clasificate astfel (urmează puțină teorie, cu mai puține explicații):

1. Sistemul de transport:

- Creșterea rețelei capilare în plămâni, inimă și creier – deci creșterea suprafeței de absorbție și cedare a oxigenului;

- Creșterea în volum a țesutului pulmonar – ceea ce mărește capacitatea de absorbție a oxigenului;

- Creșterea numărului de eritrocite (hematii) în sânge – rezultând o cantitate mai mare de oxigen transportat;

- Scăderea vâscozității sângelui prin creșterea numărului de eritrocite tinere – ceea ce permite transportarea unei cantități mai mari de oxigen.

2. Sistemul reglator:

- Creșterea activității enzimelor responsabile de sinteza mediatorilor și hormonilor – facilitând sinteza de eritrocite;

- Creșterea numărului de receptori în țesutul pulmonar – pentru o absorbție mai eficientă a oxigenului din aerul rarefiat.

3. Sistemul energetic:

- Creșterea numărului de mitocondrii și a enzimelor de oxidare și fosforilare – esențiale în glicoliză și în producerea de energie;

- Degradarea enzimelor glicolitice – procese esențiale în catalizarea reacțiilor metabolice.

În mare, toate aceste procese au un singur scop: eficientizarea consumului de oxigen și energie. Ca rezultat, ritmul cardiac și cel respirator se micșorează (începem să ne simțim mai bine și nu mai avem peste 100 bpm când dăm o fugă la toaletă). În cazul unei expuneri îndelungate la hipoxie, procesele merg și mai departe, activând sinteza ARN în diferite părți ale sistemului nervos, mai ales în centrul responsabil cu respirația. Ca efect, apare un control mai bun asupra procesului respirator, chiar și atunci când concentrația de CO₂ din sânge este redusă (vezi mai sus efectele scăderii CO₂ din sânge).

Abia acum putem trece la etapele aclimatizării, explicând acest proces prin tranziția organismului de la adaptarea rapidă la adaptarea sistemică: Urcăm. Nu avem suficient oxigen – organismul trece prin adaptarea rapidă (pot apărea forme ușoare ale bolii de altitudine). După un timp, corpul înțelege că această adaptare nu este suficientă și trece la adaptarea sistemică. Simptomele bolii de altitudine dispar, devenim aclimatizați la înălțimea respectivă și putem urca mai sus. Și din nou, trecem prin aceleași etape: lipsa oxigenului → adaptare rapidă → oboseală → adaptare sistemică → aclimatizare → organismul își revine la normal. Rezultatele adaptării sistemice pot fi evaluate prin altitudinea maximă la care organismul nostru se simte „ca acasă” – pulsul nu depășește 70 bpm în stare de repaus (evident, ținând cont de particularitățile fiecărui individ).

Pentru o mai bună înțelegere, vom începe de la simplu la complex. Procesul descris poate fi ilustrat prin următorul grafic:

„Scările” roșii reprezintă altitudinea la care se află alpinistul. Pentru a simplifica, considerăm că acesta sare instantaneu de la o altitudine la alta. Curba albastră reprezintă înălțimea la care pulsul nu depășește valoarea normală „de acasă”. Această curba ilustrează procesul și rezultatul adaptării sistemice. Suprafața galbenă reprezintă volumul solicitării organismului sub influența hipoxiei. Cu cât această solicitare este mai mare, cu atât organismul devine mai vulnerabil la factorii destabilizatori, iar atingerea performanțelor maxime devine mai dificilă (unghiul α scade). În practică, pe măsură ce creștem altitudinea, observăm o scădere a α – acest fenomen apare din cauza factorilor destabilizatori care, indiferent dacă vrem sau nu, ne influențează: organismul nostru obosește din cauza proceselor anterioare de aclimatizare, a frigului, a lipsei unei alimentații adecvate, a radiației etc.

Cu fiecare etapă, aclimatizarea devine tot mai dificilă. Ultima treaptă, unde curba adaptării nu mai reușește să atingă altitudinea la care ne aflăm, indică factorul de stres maxim și riscul de a dezvolta forme severe ale bolii de altitudine. Rezultă că, dacă urcăm în permanență fără pauze, organismul nostru va obosi, procesele de aclimatizare vor deveni tot mai lente, iar riscul de a nu reuși aclimatizarea la altitudinea următoare va crește. Este necesar să schimbăm strategia și să oferim corpului perioade de respiro.

CAPITOLUL 07

Învățăm de la predecesori: Aclimatizarea corectă și graficul de altitudine

După numeroase încercări, s-a ajuns la metoda aclimatizării active, care alternează urcarea la o anumită altitudine (pentru a declanșa procesele de aclimatizare sistemică) cu coborârea parțială (pentru o recuperare mai bună). Procesul de aclimatizare activă decurge astfel: urcăm la o anumită înălțime – stăm puțin – coborâm puțin – a doua zi urcăm mai sus – stăm puțin – coborâm puțin etc. Aceste intervale petrecute la altitudini mai joase permit organismului să nu se epuizeze rapid, iar procesele de adaptare sistemică vor fi mai eficiente. Aclimatizarea activă se bazează pe un plan stabilit înainte de expediție, numit grafic de altitudine.

Întreaga viață pe munte, fie a unui individ, fie a unui grup, se bazează pe acest grafic de altitudine. În funcție de zona montană, acesta reglementează întregul proces de ascensiune și aclimatizare. Pe lângă teoria aclimatizării, trebuie să luăm în calcul și experiența acumulată în numeroase expediții, care a demonstrat că:

1. În primele două zile depunem un efort ușor-moderat, iar α este ridicat;

2. Din a treia zi, efortul devine moderat, iar fabrica de eritrocite începe să funcționeze la capacitate maximă;

3. Nu urcăm mai mult de 1000 m pe zi;

4. După ascensiune, coborâm 500 m;

5. Dormim la altitudinea mai joasă pentru o aclimatizare mai bună;

6. Aclimatizarea la altitudinea respectivă este completă;

7. Repetăm punctul 3;

8. Cu o zi înainte de ascensiunea finală, ne odihnim;

9. În ziua vârfului, încălcăm toate regulile de mai sus!

Aceste principii sunt cele după care ar trebui să ne ghidăm în planificarea graficului de altitudine. În practică, pot apărea devieri de 100-300 m, ceea ce este acceptabil, însă trebuie să tindem spre ideal. Devieri mai mari pot duce la forme severe ale MAM pentru cel mai puțin aclimatizat membru al expediției, ceea ce poate duce la întreruperea întregii ascensiuni. Un alt aspect important este că, la altitudini de peste 5000 m, organismul nu se mai reface complet. De aceea, în cazul expedițiilor pe munți mai înalți, se adaugă zile suplimentare în care se coboară sub 5000 m pentru a permite organismului să se recupereze. Graficul de altitudine are, în general, o formă zimțată (în realitate, nimeni nu desenează un grafic propriu-zis, dar din planul de ascensiune putem înțelege clar dacă aceste principii sunt respectate).

Pe teren, este mai dificil să respecți aceste principii, existând variații ale acestui grafic:

1. Urci până la tabăra B, dormi, cobori până la tabăra A, dormi, mai stai o zi, urci la tabăra C, dormi, cobori la tabăra B, dormi, mai stai o zi etc. – nu este cea mai bună variantă, dar este acceptabilă atunci când nu ai de ales.

2. Urci până la tabăra B, instalezi tabăra/lași echipamentul, te duci mai sus, te întorci în tabăra B, dormi, urci la tabăra C, lași lucrurile, urci, cobori în tabăra C, dormi etc. – dacă relieful permite, aceasta este cea mai bună variantă de până acum, până când nu se va descoperi o altă metodă de aclimatizare (dacă se va descoperi ????).

În ultimii ani, se experimentează o nouă metodă, destul de costisitoare: urci și rămâi peste noapte la altitudinea atinsă, fără să cobori, simulând coborârea printr-un aport suplimentar de oxigen din butelii la care ești „conectat” în timpul somnului.

Puțină practică: Vom crea un grafic de altitudine real pentru ascensiunea pe Vârful Lenin (7134 m).

Unde, pe axa X, sunt zilele: numerele întregi reprezintă altitudinea la care se înnoptează, iar cele zecimale reprezintă ascensiunea pe timp de zi. Cam așa arată realitatea, cu toate elementele importante: adaptarea rapidă, adaptarea sistemică, refacerea, respectând principiile eficienței și siguranței.

CAPITOLUL 08

Momentul Z sau „noaptea este cel mai bun sfetnic”. Cum să dormi corect.

În cazul apariției MAM, o persoană este cel mai expusă în timpul somnului de noapte. Pe durata nopții, organismul se relaxează, dispare mobilizarea sistemului nervos, iar tonusul muscular (inclusiv al inimii și al plămânilor) nu mai este susținut de voință sau de efortul conștient depus pe parcursul zilei. În plus, se pierde atât autocontrolul, cât și monitorizarea celorlalți membri ai expediției asupra stării generale a persoanei.

Dacă se instalează cercul vicios despre care am discutat mai sus (inima încetinește bătăile din cauza lipsei de oxigen, primește și mai puțin oxigen, încetinește și mai mult), persoana afectată poate degrada rapid, trecând de la slăbiciune generală la comă și chiar moarte (din păcate, au existat cazuri, dar să nu discutăm în termeni negativi). Pe de altă parte, dacă noaptea decurge fără probleme, organismul se adaptează mai bine la altitudinea la care se află, iar a doua zi va fi pregătit pentru un nou nivel.

Un indicator foarte bun este pulsul. Seara, înainte de culcare, pulsul poate depăși 100 bpm la forme ușoare de hipoxie, dar dimineața trebuie să scadă la 80-90 bpm. Dacă pulsul rămâne peste 100 bpm, înseamnă că persoana nu s-a aclimatizat la altitudinea respectivă și este mai bine să rămână pe loc, să coboare sau să fie coborâtă. Dacă ascensiunea continuă în această situație, există o probabilitate foarte mare ca în 1-2 zile grupul să piardă timp, vârful sau chiar expediția, ocupându-se de evacuarea acelei persoane. Din acest motiv, somnul este un indicator excelent, iar pregătirea pentru somn trebuie să fie corespunzătoare.

Înainte de somn:

- Dacă aveți dureri de cap, nu așteptați să apară Vrăjitorul din Oz – luați pastile!

- Dacă aveți febră, luați antitermice;

- Evitați consumul de cafea sau alte băuturi energizante;

- Aerisiți spațiul în care dormiți (cortul sau dormitorul) și asigurați-vă că există acces la aer, astfel încât să nu consumați tot oxigenul în timp ce dormiți;

- Hidratarea pielii este importantă – aplicați cremă hidratantă și balsam de buze pentru a evita deshidratarea;

- Puteți pune o foaie de ceapă în gură (în interiorul obrazului) – aceasta ajută la eliminarea bacteriilor din gură și gât;

- Dacă aveți nasul înfundat, luați măsuri;

- Transformați într-un obicei organizarea tuturor acestor produse într-o cutiuță sau pachet, astfel încât să fie la îndemână, alături de frontala de cap.

Ok! Ați ajuns, în sfârșit, în sacul de dormit/pat și, după o oră de numărat oi sau ascultat muzică în căști, somnul tot nu apare? Nu mai așteptați! Somniferele vă vin în ajutor. Este o greșeală frecventă să suportăm insomnia. Mulți spun că somniferele îi fac să se simtă moleșiți a doua zi, dar dacă nu dormi deloc, vei fi și mai moleșit decât de la somnifere. Mai mult decât atât, lipsa somnului afectează aclimatizarea – organismul nu se va reface, nu va avea o adaptare sistemică eficientă, iar unghiul α va scădea. O noapte nedormită este extrem de periculoasă și poate declanșa hipoxie avansată. Chiar mai grav, lipsa somnului are un efect cumulativ și poate duce la întreruperea ascensiunii după doar 2-3 zile.

CAPITOLUL 09

„Pole, pole” sau cum începem aclimatizarea?

În mod normal, un organism suportă destul de bine altitudini de până la 3000 m. Acesta este pragul de start pe care nu trebuie să-l sărim. Chiar dacă avem posibilitatea să urcăm la 4000 m din prima zi și să petrecem acolo 2-3 zile, trebuie să fim conștienți că rezultatul va fi mult mai slab decât dacă am sta o noapte la 3000 - 3500 m. Sensul regulii +1000/-500 este moderația. Este dificil, mai ales dacă ne gândim că timp de un an te-ai antrenat, ai alergat maratoane, te-ai pregătit pentru ascensiune și, în sfârșit, ai ajuns la start. Iar acum trebuie să te impui să nu dai tot ce poți!

Este frustrant să te reții și să nu mergi în fața grupului arătând cât ești de pregătit, dar așa trebuie să faci! Trebuie să uiți de forma ta fizică excelentă și să te concentrezi pe adaptare, nu pe performanță imediată. Reținerea trebuie să devină principiul de bază al aclimatizării eficiente, sigure și fără riscuri. Nu trebuie să alergi înaintea trenului și nu trebuie să forțezi ritmul aclimatizării sistemice a organismului. Dozarea efortului este esențială pentru o aclimatizare corectă, iar aceasta îți va crește șansele unei ascensiuni reușite.

Deci, în primele zile ale ascensiunii, nu te epuiza. Dozează-ți puterile astfel încât să nu obosești inutil. Fiecare efort suplimentar se acumulează, iar oboseala se va resimți noaptea, afectând capacitatea organismului de a se aclimatiza și regenera. Acest lucru nu înseamnă că trebuie să fii dus în trăsură în primele zile, ci că efortul trebuie să fie dozat astfel încât pulsul să rămână în zona aerobă. Un puls de 120 - 140 bpm este ideal – sângele circulă, inima și plămânii funcționează optim, la un nivel de antrenament ușor, fără epuizare. Exact ceea ce ne dorim!

Oamenii cu experiență spun așa: „Când urci cu rucsacul în spate, vrei nu vrei, pulsul tău va fi ridicat. Însă viteza de mers trebuie să fie ajustată astfel încât respirația să fie moderat calmă și uniformă. Această regulă trebuie adaptată celui mai slab membru al echipei. În caz contrar, ce folos are forma ta fizică excelentă, dacă unul dintre tovarășii tăi slăbește, are nevoie de pauze mai lungi sau, mai rău, trebuie să fie coborât?”

CAPITOLUL 10

Atenție – sportiv!

Este un subiect aparte. Să presupunem că avem în echipă (sau suntem noi înșine) un sportiv de performanță (maratonist, schior de fond etc.). Până la 3700 m, acesta urcă fără probleme, fiind, practic, într-o plimbare lejeră comparativ cu ceilalți, care înaintează cu limba scoasă de jumătate. Se simte excelent, nu prezintă niciun simptom de hipoxie. Însă, pe la 4600 m, când toți ceilalți se simt bine, el începe să dea semne de oboseală, rămâne în urmă și, odată cu creșterea altitudinii, apar simptome clare că trebuie să coboare: vărsături, privire lipsită de strălucire, degete vinete etc.

La sportivii de performanță, avantajul de a fi obișnuit cu efortul intens și de lungă durată se poate transforma în dezavantaj. Explicația este simplă: la 3700 m, inima sa puternică reacționează așa cum este antrenată – prin creșterea ritmului cardiac, un mecanism pe care îl poate susține o perioadă lungă de timp. Problema apare când ceilalți au trecut deja la aclimatizarea sistemică, iar inima lui continuă să bată tare, fără ca organismul să înceapă modificările profunde necesare aclimatizării. După 1-3 zile, când ceilalți sunt deja aclimatizați, inima sa este epuizată de menținerea ritmului ridicat, iar procesele de aclimatizare abia au început. Însă, la altitudinea la care se află, aceste procese vor fi insuficiente pentru a-l ajuta să se adapteze eficient.

Să nu înțelegeți greșit! Nu suntem împotriva sportului, dimpotrivă! Este extraordinar să ai o condiție fizică excelentă – fie că este pentru a dansa la o petrecere, fie că este pentru a căra un rucsac greu, fie că este pentru a participa la o operațiune de salvare la 6000 m. Mai mult, o formă fizică bună înseamnă un organism sănătos, ceea ce ajută corpul să suporte și să reziste proceselor de adaptare la altitudine. Însă, la începutul traseului, în primele zile, un sportiv de performanță nu are niciun avantaj real. Dimpotrivă, se află în zona de risc și trebuie monitorizat cu atenție.

Această particularitate nu este valabilă pentru cei cu experiență vastă în munții înalți, care au trecut deja prin mai multe procese de aclimatizare sistemică. Aceștia au ceva ce alții nu au – memoria altitudinii.

CAPITOLUL 11

Veteranii și experiența sau memoria altitudinii

Memoria altitudinii reprezintă capacitatea organismului de a iniția rapid procesele de aclimatizare. Aceasta se dezvoltă în urma mai multor ascensiuni pe munți înalți și are două componente: una subconștientă și una conștientă.

Componenta subconștientă constă în „memoria” organismului, care recunoaște condițiile de altitudine și declanșează rapid mecanismele de aclimatizare sistemică. Organismul „își amintește” aerul rarefiat și începe procesul de aclimatizare mai eficient, cu toate motoarele turate la maxim. De asemenea, stereotipurile de comportament din primele zile pe munte joacă un rol esențial. Lucruri aparent minore, cum ar fi aranjarea rucsacului înainte de culcare sau începerea traseului într-un ritm lent, formează un reflex condiționat care contribuie la adaptare.

Componenta conștientă constă în înțelegerea proceselor fiziologice și auto-monitorizarea simptomelor. O persoană experimentată știe când apare durerea de cap, cum reacționează corpul său la altitudine și ce măsuri trebuie să ia pentru a preveni problemele. Datorită acestei experiențe, un veteran știe instinctiv când trebuie să încetinească ritmul și cum să gestioneze simptomele pentru a permite organismului să se adapteze mai bine.

Memoria altitudinii se dezvoltă în timp, dar se păstrează pentru perioade lungi. Chiar dacă o persoană nu a mai fost pe munte timp de 2-3 ani, această memorie rămâne activă. Însă, să nu confundăm experiența cu aclimatizarea. Aclimatizarea se pierde foarte rapid. După coborârea de pe munte, organismul începe imediat procesul de „reaclimatizare” la altitudinea joasă.

CAPITOLUL 12

Life is a bitch, sau reaclimatizarea

Odată întorși de pe munte, aclimatizarea obținută cu atâtea eforturi dispare la fel de repede cum a apărut. Organismul nostru nu este setat să funcționeze nici cu prea puțin, nici cu prea mult oxigen. La un exces de oxigen, corpul reacționează prin aceleași dureri de cap și o stare generală proastă. Astfel, în 6 până la 14 zile, trecem printr-un proces de reaclimatizare la noile condiții, hemoglobina revine la valorile normale și totul revine la starea inițială. Rezultă că aclimatizarea obținută pe un vârf de 7000 m în februarie nu va mai fi utilă pentru o ascensiune de 5000 m în mai. Totuși, aceasta contribuie la formarea memoriei altitudinii, un aspect esențial de luat în calcul!

CAPITOLUL 13

Parametri și instrumente. Recapitulare

După atâtea explicații, să sintetizăm totul în câteva idei esențiale, mai ușor de reținut. Acestea pot fi tipărite și purtate ca o „copiuță” pentru orice eventualitate.

1. Forma fizică maximă trebuie păstrată pentru zilele cele mai dificile.

2. Factorii destabilizatori:

- Altitudinea;

- Radiația;

- Suprasolicitarea fizică;

- Hipotermia;

- Deshidratarea;

- Alimentația;

- Igiena;

- Microorganismele latente și locale.

3. Cu șase luni înainte de ascensiune, faceți un control medical general.

4. Cu o lună înainte de ascensiune:

- Întrerupem exercițiile fizice intense și trecem la antrenamente de susținere;

- Renunțăm la concursuri și competiții fizice;

- Evităm situațiile de stres;

- Evităm suprasolicitarea la locul de muncă;

- Evităm emoțiile puternice;

- Dormim suficient;

- Ne alimentăm regulat și echilibrat;

- Nu consumăm alcool;

- Bem multă apă (hidratare de lungă durată);

- Tratăm bolile cronice sau le ținem sub control;

- Ajutăm organismul cu multivitamine și preparate pentru diluarea sângelui.

5. Simptomele MAM, în ordine crescătoare a gravității:

- Tahicardie (puls accelerat);

- Dispnee (respirație îngreunată);

- Cefalee (dureri de cap);

- Diaree, cauzată de distrugerea microorganismelor intestinale din cauza lipsei de oxigen;

- Hiperexcitare urmată de apatie. Respirație Cheyne–Stokes (sacadată și profundă). Insomnie, scăderea randamentului, anorexie;

- Slăbirea organismului, greață, vărsături, febră (1-2°C în plus);

- Dezvoltarea edemului pulmonar sau cerebral;

- Comă și moarte.

6. Aclimatizarea corectă presupune adaptarea rapidă, care trebuie să treacă treptat în aclimatizarea sistemică la fiecare altitudine nouă.

7. Graficul de altitudine trebuie să respecte regula +1000/-500 m pe zi.

8. Peste 5000 m, procesele de regenerare devin aproape egale cu cele distructive. Practic, organismul nu se mai reface complet.

9. Pentru a dormi bine:

- Dacă aveți dureri de cap, luați pastile!

- Dacă aveți febră, luați antitermice!

- Evitați consumul de cafea sau băuturi energizante;

- Aerisiți spațiul în care dormiți (cort/dormitor) și asigurați acces la aer – nu consumați tot oxigenul în timpul somnului!

- Aplicați cremă hidratantă și balsam de buze;

- Puneți o foaie de ceapă în obraz – ajută la combaterea microbilor din gură și gât;

- Dacă aveți nasul înfundat, luați măsuri!

- Organizați-vă un pachet de somn cu toate cele necesare, alături de lanterna frontală, pentru a-l avea la îndemână pe timpul nopții.

- În primele zile de ascensiune, nu depuneți eforturi mari.

- Monitorizați-vă starea generală și observați colegii de echipă!

Cele prezentate sunt doar o mică parte din volumul imens de cunoștințe necesare pentru a înțelege muntele în toată splendoarea și complexitatea lui. Indiferent de scop – fie că este vorba de o drumeție ușoară, o tură de alpinism dificilă, escaladă sau trekking, vara sau iarna, în țară sau în străinătate – informația și practica sunt esențiale pentru a putea spune că ești cu adevărat pregătit chiar și pentru cele mai dificile situații.

Însă nu uita: prevenția este cheia succesului!